Satan (partea 1)

17 Iulie 2011 at 2:13 PM (Uncategorized) (, , , , , , , , , , , , , , , , )

– originile modeste ale celui mai mare antagonist din istorie-

Când dumnezeul biblic şi-a făcut apariţia, cele mai multe religii erau politeiste, amintind un consiliul sau o adunare de zei. Influenţată de acest lucru, religia abrahamică a păstrat elemente de politeism. De exemplu, în Geneză, (Geneza 01;26) ”Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră …'” Dumnezeul singular şi atotputernic nu era chiar singular, folosind ajutoare pentru a duce la îndeplinire sarcini. Satan va evolua treptat, din aceste ajutoare, dobândind independenţă şi o crescândă autoritate şi influenţă.

Un exemplu de ajutor este găsit în Exod sau Ieşirea (12;23), când Dumnezeu se foloseşte de un personaj numit pierzătorul pentru a aduce asupra Egiptului ultima plagă sau urgie.  ”Căci are să treacă Domnul să lovească Egiptul; şi văzând sângele de pe pragul de sus şi de pe cei doi uşori, Domnul va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui pierzătorului să intre în casele voastre, ca să vă lovească. ” Cuvântul în ebraică pentru acesta este mashit. Aici, mashit este total subordonat lui Dumnezeu. De asemenea, în Samuel (24;17), Domnul îl pedepseşte pe David prin intermediul unui înger: ”Şi văzând David pe îngerul care lovea poporul…” îngerul e numit mal’ak sau mal’ak hammashit, îngerul care aduce urgia. Ca să înţelegem mai bine evoluţia acestui personaj de-a lungul evoluţiei creştinismului, vom împărţi Biblia în patru părţi sau perioade.

a) Vechiul Testament, perioada Primului Templu (înainte de 586 î. en.)

b) Perioada celui de-Al Doilea Templu ( între 530 şi 200 î. en)

c) Perioada dintre Vechiul şi Noul Testament

d) Şi perioada Noului Testament.

În perioada Primului Templu întâlnim cuvântul satan, cu literă mică, substantiv comun, alături de cuvântul mashit. Ambele înseamnă un instrument al piedicii sau pedepsei.  Înţelesul cuvântului satan este minor, restrâns. Satan poate însemna un adversar pământean, de exemplu în Samuel (29;04) ”…Dă drumul omului acestuia (David – n.r.) … pentru ca să nu se facă în război vrăjmaşul nostru…”  Sau, un alt exemplu, în Împăraţi/Regi (11;23-25):  ” Apoi a mai ridicat Dumnezeu împotriva lui Solomon încă un vrăjmaş, pe Rezon, fiul lui Eliada…” ”El a duşmănit pe Israel în toate zilele lui Solomon şi, afară de răul ce-l pricinuia Hadad acestuia din urmă, Rezon totdeauna a adus vătămare lui Israel …”

Un alt înţeles al acestui cuvânt se găseşte în Psalmul 109* versetul 6 ”Pe vrăjmaşul meu pune-l supt stăpânirea unui om rău şi un pârâş să stea în dreapta lui.”

Prima referinţă la un satan non-uman apare in Numerii (22;32) când îngerul Domnului îi spune lui Balaam: ”Eu am ieşit să te împiedic, (să fiu un satan) deoarece calea ta nu este dreaptă înaintea mea” .

Aşadar, în perioada primului templu, satan înseamnă un instrument al piedicii sau pedepsei, un adversar sau acuzator, dar şi cineva numit de Dumnezeu.

În  Perioada celui de-Al Doilea Templu, satan capătă un cu totul alt rol. În povestea lui Iov (1;6) este o entitate care îşi face apariţia în faţa Domnului la o adunare cerească: ”Dar într-o zi îngerii lui Dumnezeu s-au înfăţişat înaintea Domnului şi Satan a venit şi el printre ei.” Aici, Satan este nume propriu. În traducerea originală hassatan, substantiv articulat, satanul sau acuzatorul. El este cel care îl îndeamnă pe Dumnzeu să îl supună pe Iov tuturor încercărilor şi este singura ipostază din Biblie în care Satana ucide, cu permisiunea lui Dumnezeu, zece oameni, pe copiii lui Iov. Chiar dacă este subordonat Domnului, la fel ca Nimicitorul din Exod, el este văzut ca personaj negativ, pentru că intră într-o dispută cu acesta. El nu execută direct anumite ordine, ci îşi impune propriile dorinţe, de aceea este considerat responsabil pentru crimă.

Pentru a observa evoluţia personajului, recitim istoria numărătorii coordonate de David, prezentată în Samuel (scrisă în jurul anului 550 î. en., între perioada primului;i celui de-al doilea templu). Povestea este reluată 100 de ani mai târziu, în Cronici (21;1). Aici, Satana însuşi ordonă numărătoarea:  ”Atunci s-a sculat Satana împotriva lui Israel şi a îndemnat pe David să facă numărătoarea Israeliţilor.”  Pentru prima oară, Satan nu este subordonat, nu cere permisiunea, îşi exercită voinţa şi influenţa împotriva lui Dumnezeu. Explicaţia pentru această schimbare de perspectivă o găsim în cartea Naşterea lui Satan de T. J. Wray şi Gregory Mobley, la pag 67. : ,,autorul Cronicilor reflectă crescânda frustrarea existenţială a persoanelor monoteiste, care acceptă cu dificultate un Dumnezeu autor al binelui dar şi al răului, un Dumnezeu ambivalent.”

În perioada dintre Vechiul şi Noul Testament a înflorit literatura apocaliptică, termen desemnând multitudinea textelor care descriau sfârşitul lumii şi care nu au intrat în canonul bisericesc. Toate aceste texte se bazează pe viziuni ale sfârşitului, revelate de un înger autorilor. În Cartea Giubileelor, numită şi Mica Geneză ( text apocrif în care sunt povestite evenimentele de la creaţia lumii până la momentul în care Moise a primit legile) îl întâlnim pe Matema, un înger care pedepseşte în numele lui Dumnezeu şi prigoneşte pe cei răi. El îi cere lui Dumnezeu să îi permită să aibă demoni în subordine. În a doua carte a lui Enoch apare un înger rebel, pe nume Satanael, care a fost alungat din Rai şi se răzvrăteşte împotriva Cerului. În cele din urmă, într-o carte numită Viaţa lui Adam şi Eva, (Pseudepigrafa Vechiului Testament) Satan refuză să asculte pe oameni şi e alungat din Rai şi jură să îi hăituiască, amăgească şi ispitească veşnic. Această istorie a fost rescrisă şi integrată în Coran. Aceasta este perioada în care Şarpele din Geneză este asociat cu Satan. În Geneză (3;1) ”Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu.” sau (3; 14) ”blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului” şarpele apare ca un animal sălbatic şi este perceput aşa până la scrierea Noului Testament.  Abia acum şarpele suferă metamorfozarea dintr-un animal sălbatic vorbitor, într-un înger căzut, prinţ al întunericului.

La scrierea Noului Testament, Satan îşi continuă evoluţia. Pe vremea redactării epistolelor lui Paul, Satana e menţionat de 7 ori, de fiecare dată fiind vrăjmaş al creştinilor. La apariţia evangheliilor, el este deja antagonistul lui Iisus Hristos. Atât Matei cât şi Luca spun că îl ispiteşte pe Isus. Matei (4; 8-9) ”Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor 9. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. ” Luca (4;5-6) ”Şi suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii 6. Şi I-a zis diavolul: Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; ” Vedem aici cum diavolul are în stăpânire împărăţiile din lumea fizică.

Dacă in VT entităţi demonice îşi fac rareori apariţia, în NT avem 568 de menţiuni ale lor. Cel mai bun exemplu de literatură apocaliptică este Apocalipsa înseşi. Aici, Satan este super rău-făcătorul. El apare sub formă de balaur, monstru şi şarpe. Toate încarnările lui precedente apar aici: mashit, satan, hammashit, Mastema, Satanael, chiar şi şarpele din Eden.

În perioada după alcătuirea Bibliei, Satan îşi continuă evoluţia. Avem în Evul Mediu o mulţime de reprezentări grafice ale sale. Are coarne, solzi, aripi şi picioare de ţap, începe să înglobeze toate trăsăturile respingătoare sau înspăimântătoare din regnul animal. În secolul XIV apare Infernul lui Dante Aligheri, iar câteva secole mai târziu apare cartea lui John Milton, Paradisul pierdut, care modelează în mod ireversibil felul în care lumea îl percepe pe Satan. Îmbinând creştinismul cu mitologia clasică, Milton ne prezintă îngerul renegat, conducator sadic al Iadului şi prinţ al întunericului. Această imagine a rămas aproape nealterată până azi.

Note: 1. Pentru citate am folosit Biblia Ortodoxă online pentru a fi mai uşor de verificat pentru oricine. Singura excepţie este psalmul 109, versetul 6. Atât în Biblia Ortodoxă online, cât şi în Psaltirea.org , versetul apare în psalmul 108, versetul 5 sub forma ” Pune peste dânsul pe cel păcătos şi diavolul să stea de-a dreapta lui.”  Textul folosit de mine provine din Biblia Română.

2. pârâş = pârâși, s. m. (Pop.) Cel care pârăște; reclamant. adversar, dușman, inamic, potrivnic, vrăjmaș.

3. Samuel I şi II se găsesc sub numele de Cartea I si Cartea a II-a a Regilor.

I Regi şi II Regi (sau Împăraţi) se găsesc sub numele de Cartea a III-a şi IV-a a regilor.

I şi II Cronici se găsesc sub numele de I şi II Paralipomena.

Anunțuri

Legătură permanentă 8 comentarii

Educaţia şi modelul parental biblic.

20 Iunie 2011 at 6:04 PM (Uncategorized) (, , , , , , , , , )

Introducere:

Pedeapsa are rolul de a corecta un comportament dăunător şi în acest sens este un lucru bun. Corecţia se poate face în două feluri:

a) înţelegi ce a determinat o persoană să acţioneze în felul ăsta şi înlături personal cauza (dacă depinde de tine) sau faci persoana aceea să conştientizeze răul făcut şi să se controleze.

b) faci persoana în cauză să asocieze acţiunea respectivă cu o stare de durere/ discomfort în speranţa că teama o va împiedica să recidiveze.

A doua metodă nu este bună deoarece, în loc să determini individul să nu mai acţioneze în acelaşi mod, îl determini să trişeze, să caute metode de a nu fi prins şi tras la răspundere sau metode de a scăpa de pedeapsă dacă e prins.

Pedeapsa este mult mai complexă şi faptul că mulţi nu înţeleg acest mecanism duce la mutilarea unor caractere, face copiii să plece în viaţă cu un handicap psihic. Modelul parental românesc cel mai frecvent  e Dumnezeul biblic, iar mottoul este: bătaia e ruptă din Rai. Ei nu conştientizează că în Biblie pedeapsa nu avea rolul de a corecta un comportament (asta pentru că ortodocşii, dragii de ei, nu îşi citesc Biblia). Ea avea doar rolul de a îi satisface dorinţa de cruzime a personajului principal. Dumnezeul biblic nu e mai înţelept decât oamenii din jurul lui, nu e nici pe departe mai bun, e doar un personaj cu probleme de comportament dar cu mai mulţi muşchi. Autoritatea lui nu vine din înţelepciune ci din forţă şi brutalitate.

Un bun părinte ar sta de vorbă cu copiii lui, explicându-le ce e bine şi ce e rău. În schimb, dumnezeul biblic, încă din geneză, din primele pagini, îşi bate joc de psihicul influenţabil al creaţiilor sale, folosind psihologia inversă pentru a-i atrage într-o capcană de proporţii.

Dumnezeul biblic este un personaj fictiv dezgustător iar faptul că milioane de oameni îl consideră reper moral e tragic. Nu numai că este un foarte prost psiholog, care nu îşi înţelege propria creaţie, fiind astfel incapabil să o controleze, dar sadismul acestui personaj meschin provoacă repulsie.

Acest personaj reflectă felul în care vedeau lumea nişte oameni cu o gândire primitivă. Oameni care credeau ca universul se supără pe tine dacă nu mănânci ce trebuie şi nu îi respecţi preferinţele vestimentare, dar poate fi îmbunat dacă sacrifici un animal.

Dumnezeu era răspunsul la toate întrebările unor oameni primitivi şi speriaţi de necunoscut. Faptul că aveau impresia că pot îmbuna un univers nepăsător şi crud le oferea o doză de echilibru psihic. Pentru sănătatea lor mintală îşi doreau să creadă că totul are un motiv şi dacă cineva suferă acest lucru e din cauză că a supărat universul. Dar cum să explice faptul că până şi nou-născuţii sufereau? Simplu! Sufereau pentru păcatele părinţilor. Pentru ei era mai bine să creadă într-un dumnezeu răzbunător decât în niciunul.

Aşa au înţeles oamenii primitivi ideea de pedeapsă.

Din păcate aşa se poartă şi părinţii din ziua de azi din România, ca nişte primitivi: ”Fă ce zic eu sau te bat! Şi pe viitor, fă ce zice cartea asta cu care te-am îndoctrinat sau te bate dumnezeu!” ‘Nu există comunicare şi înţelegere, doar frică. Frica de părinţi, frica de dumnezeu. Suntem o societate traumatizată şi singurul lucru pe care l-am învăţat este să lovim. Nu ştim să ne facem copiii curioşi, le suprimăm curiozitatea,  nu îi învăţăm să cerceteze, să înţeleagă, să ia o decizie pe baza unor motive solide şi să îşi poată susţine aceea decizie. Singurul argument pe care îl ştim este acela al autorităţii. Exact ca nişte maimuţici, copiem exemplul parental al unui personaj imaginar şi malvolent sau pe cel văzut în familie.

Într-o societate decentă educaţia începe din familie, încurajând curiozitatea copilului, şi se continuă în şcoală. Noi, ca societate, trebuie să ne recunoaştem handicapul şi să-l corectăm înainte să avem pretenţia unui sistem de educaţie. Panicaţi de ideea că suntem cu un mileniu în urma ţărilor civilizate am preluat forme fără fond şi am încercat să facem educaţie fără să ştim ce e aia. Toceala nu se transformă în cultură generală peste noapte şi 12 ani într-un sistem corupt care jonglează cu pretenţiile nu transformă un copil într-un cetăţean.

Vom avea cetăţeni responsabili când oamenii nu vor mai crede că îşi pot transfera păcatele unui ţap ispăşitor sau unui Iisus sinucigaş, când vom înţelege ce înseamnă responsabilitatea şi empatia, când nu vom mai da vina pe diavol, nu vom mai crede în superstiţii şi ne vom învăţa copiii să facă bine din convingere nu din constrângere sau lăcomie.

Sursele mele de inspiraţie au fost Freija şi Lucian Vâlsan, care  a scris o serie de articole interesante despre educaţia românească pe care le recomand:

Educaţia parentală în România, Educaţia Parentală: eu te-am făcut eu te omor şi Educaţia românească; veşnica pomenire.

Legătură permanentă 9 comentarii