Consecinţa spiritului de turmă.
Introducere. (you can skip this part)
Cu mult timp în urmă din punctul de vedere al unui biet muritor, dar destul de recent din punct de vedere istoric, un amalgam de oameni de diferite naţii îşi declara independenţa faţă de un imperiu asupritor. Această adunătură de oameni care se străduiau să supravieţuiască pe un teritoriu străin şi aproape neîmblânzit, ajunşi acolo fie din cauza persecuţiilor religioase, fie datorita dorinţei de aventură sau de a reuşi în viaţă au constituit nişte state pe care le-au infrăţit într-o uniune botezată SUA.
Europenii rămaşi acasă fie îi invidiau pentru că nu aveau curajul să îi urmeze, fie îi dispreţuiau pentru că respingeau valorile batrânului continent, dar în niciun caz nu rămâneau indiferenţi. Americanii, eliberaţi de sub tirania englezilor şi inflăcăraţi de această reuşită şi-au croit încet drumul prin istorie.
În timpul celui de-al doilea război mondial, când pe continent era o încăierare generală, rezultatul conflictului a depins de intervenţia unor forţe externe. Când a devenit clar că nemţii se clatină şi alianţa cu ei a fost o greşeală tactică, ţări precum România care nu doreau să intre în sfera de influenţă a sovieticilor şi-au pus toate speranţele in americani. N-a fost să fie, dar pentru mulţi n-a murit niciodată speranţa că vin americanii şi ne salvează.
După război, americanii şi ruşii s-au luat la întrecere, care infige primu steagu’ pe lună, care e mai şmecher, care e mai dotat. Pentru cei care sufereau de privaţiunile regimului comunist, America era tărâmul fermecat de unde izvorau curcubeele şi pe unde zburdau liberi unicorni cu dolari în coadă.Şi uite aşa s-a creat un mit. Eu unul am crescut cu ideea ca America e mama civilizaţiei şi de acolo vin toate cele bune.
Problema e că America (adică SUA) are şi ea uscăciunile ei. Aşa cum în Europa sunt state care au dat tonul din toate punctele de vedere, industrial, cultural, etc şi state care s-au trezit 100 de ani mai târziu să le copieze, tot aşa şi pe acolo. Şi culmea! cam tot statele din Vest sunt mai breze. Mai nimic nu s-a schimbat in SUA de pe vremea războiului civil. Aceleaşi state care au luptat pentru păstrarea sclavilor luptă şi acum împotriva drepturilor omului şi educaţiei. Negrii, imigranţii, non-creştinii, homosexualii, bolnavii, bătrânii, handicapaţii, femeile şi copii sunt cetăţeni de mâna a doua care ar trebui să fie la mila bărbatului alb creştin şi heterosexual a cărui înţelepciune găsită în sticla de bere nu poate fi depăşită sau contestată de niciun tocilar în halat alb care se crede om de ştiinţă.
Problema umanităţii în general e că întotdeuna vor fi mai mulţi idioţi decât oameni inteligenţi şi idioţii sunt mai prolificii că au standarde reduse. Problema noastră ca ţară e că suntem naivi şi tot ce vine din America se mănâncă. Aşa a apărut stupida iniţiativă de a ”consilia” femeile înainte de a face avort, după trendu stabilit de statele înapoiate din componenţa SUA.
Ce vroiam de fapt să zic.
În primul rând, orice lobotomizat îşi dă seama că cea mai bună metodă de a preveni sarcinile nedorite este educaţia sexuală. Dar noi suntem pudici, cum să vorbim despre sex? Astea sunt metode satanice care duc la promiscuitate si ne îndepărtează de moralitate. Adolescenţii sunt inocenţi şi puri şi nici nu ştiu că au pulă şi pizdă şi astea intră una în alta, Satan îi învaţă.
În al doilea rând, problema demografică nu se rezolvă nici cu interzicerea avortului, nici cu demonizarea lui. Problema demografică există deoarece oamenii nu au locuri de muncă şi pleacă în alte ţări să muncească. Problema demografică există deoarece din 89 încoace toţi inepţii si-au bătut joc de sistemul şcolar. Vrei să faci un copil? Nu ai la ce grădiniţă să-l trimiţi. Chiar dacă dai şpagă şi îl trimiţi la grădiniţă, ţi-e frică să-l trimiţi la şcoală. Îl trimiţi totuşi la şcoală şi se dovedeşte a fi un eminent si ajunge şi la facultate şi e un geniu. Perfect! Cine îl angajează? Ce salariu primşte? Primeşte pula şi pleacă în altă ţară. Problema oricărui tânăr din ţara asta e că decreţeii lui Ceauşescu vor ieşi la pensie pe cârca lor şi că dacă aleg să se repoducă aici minunata criză economică i-a îndatorat şi pe ei si pe copiii lor şi pe nepoţii lor.
În al treilea rând, chiar dacă o femeie păstreaza un copil, nu există nicio garanţie că nu-l trimite la orfelinat şi ştim cu toţii ce indivizi adaptaţi social, muncitori şi educaţi ies de acolo.
În al patrulea rând pariu că 50% din consilierii ăştia psihologici vor demoniza avortul şi vor produce femeii traume psihice inutile. Vor fi finanţaţi de asociaţii creştinopate precum pro-vită şi vor avea texte care induc femeii ideea că singurul ei scop în viaţă este să fie incubator de plozi şi să lingă icoane ca să îşi spele păcatele, pentru că în ochii creştinopaţilor şi până bebeluşii sunt păcătoşi şi trebuie să se lepede de Satan, darămite o femeie care a cunoscut bărbat.
În al cincilea rând, sau al patrulea rând b, 50% din consilierii ăştia vor fi cretini care au luat şi ei o diplomă pe şpagă sau pe favoruri sexuale şi care pentru nişte bani acolo pun semnătura pe cei vrei tu fără să te vadă. Adică nişte viermi birocraţi incompetenţi şi leneşi care sug bani de la stat şi de la femei disperate şi partenerii lor ( dacă e cazul). Că în ţara asta aşa se iau avizele psihologice şi medicale. Ştiu din proprie experienţă. Cu câteva sute de lei iei avizu. Astfel de oameni încurajăm noi să rămână în ţară, oferindu-le locuri de muncă.
Dacă trece legea asta în zece ani vor face obligatorii şi procedurile cu ultrasunete înainte de avort, să vadă femeia bolovanu de celule care e mai preţios decât propria ei viaţă.
Apoi vom interzice toate metodele contraceptive, vom promova alchimia şi medicina alternativă, vor primi cetăţenie română numai creştin ortodocşii, vom înrobii ţiganii, vom infiinţa o inchiziţie şi bun venit în evul mediu, cel plin de moralitate şi iubire creştină
Concluzie:
Trebuie să fii masochist sau neputincios să rămâi aici. Uneori nu vreau sa mai trăiesc pe planeta asta de imbecili.
Re: răscoala imbecililor.
Am început să scriu postarea asta ca reacţie la un paragraf dintr-un articol. M-am lungit mai mult decât mi-am propus cu explicaţii suplimentare pentru că de ceva vreme mă seacă refrenu ăsta cu ”generaţia Facebook”’.
Nu sunt de acord cu asta (via Visurât): ”Dar generatia mea a ales sa invete si apoi sa se distreze. Generatia mea a ales sa ia BAC-ul, sa intre la facultate si abia apoi sa umple discotecile. In generatia mea nu vedeai pustoaice de 12 ani insarcinate. In generatia mea nu se venea cu pistolul sau cutitul la scoala si nu erau arestati elevi. Generatia mea a avut alte prioritati. ”
În primul rând cred că e greşită idealizarea trecutului. ”Pe vremea mea nu auzeai de aşa ceva” nu e un argument chiar valabil. Şi pe vremea ta existau puşcării, orfelinate şi şcoli de corecţie. Doar pentru că ziarele erau cenzurate şi la TV vedeai numai de congresu-nu-ştiu-care şi planuri cincinale şi Ceauşescu, nu înseamnă că nu existau violuri şi curve şi plozi abandonaţi pe câmp sau la uşa bisericii şi ţărani proşti care se omorau cu paru’ şi plozi care se încăierau la şcoală. Vorbeşti de parcă generaţia trecută a scos pe bandă rulantă eminenţi şi directori şi 99% erau tobă de carte iar generaţia de azi e formată din măturatori de stradă. Fiecare pădure are uscăciuni; doar pentru că vezi la TV numai scandaluri cu eleve porno (pentru ca asta vinde), asta nu înseamnă că nu există oameni care joacă şah sau au citit o carte sau fac sport şi sunt disciplinaţi. Mereu vor fi mai mulţi oameni care muncesc cu cârca decât directori, mereu vor fi mai mulţi repetenţi şi mediocri decât premianţi. Faptul că tu îi vezi numai pe unii din ”generaţia ta” şi numai pe ceilalţi din generaţia nouă nu înseamnă că ăia trecuţi de 30/40 de ani îs toţi nişte eminenţi, nişte genii nedescoperite. Şi acum 20 de ani se luau examene pe brânză şi oua sau că era X fiul primarului/prefectului sau al nu ştiu cui. Şi acum 100. Sunt sigur că ai citit Caragiale. Singura diferenţă e că anu’ ăsta nu a mai mers şi s-a dat la TV.
În al doilea rând mă enervează că se dă vina pentru nişte lucruri pe chestii care n-au nicio legatură, pe sistemul <a href=”http://www.youtube.com/embed/0SDrqa-eTXU„>” BLAME CANADA!”. D’aia nu a luat Gigel bacul, că a stat pe Facebook şi a jucat CS. Ştire bombă! Dacă unu’ nu are chef să înveţe nu are nevoie să stea pe Facebook. Rataţii ”generaţiei tale” nu au stat pe Facebook, au stat pe maidan şi au bătut mingea. Şi dacă unu’ nu are chef să înveţe poţi să-l încui în biblioteca şi tot degeaba că îşi ascute creionu, liniază tot caietu (vezi Jurnalul adolescentului miop), pune inimioare la i-uri şi desenează pe marginea cărţii, pune coarne lu’ Eminescu şi mustăţi lu’ Regele Mihai şi rupe foi din mijloc să facă avioane şi tot nu rezolvă nimic.
În al treilea rând, drumu’ spre iad e pavat cu intenţii bune. Doar pentru că părinţii îţi vor bine nu înseamnă că îţi va fi bine dacă faci ca ei. Că dacă ei te vor pianist şi tu ai înclinaţie spre matematica şi te trezesti la 30 de ani un pianist ratat ( că nu ai chemare) şi un matematician ratat (că nu ţi-ai urmat chemarea) care se învinuieşte pe o parte că nu e în stare să îşi facă părinţii mândri, pe de altă parte că nu şi-a îndeplinit visul, nu rezolvi nimic. Şi poţi să înlocuieşti pianist cu doctor, avocat, profesor sau ce vrei tu.
Ştii de ce s-a picat masiv la bac anu’ asta. Ca s-au pus camere şi nu s-a mai copiat. Dar dacă s-ar pune camere şi la toate locurile de muncă? Câţi ar fi prinşi că fură sau freacă mentă? Care e diferenta dintre un elev care copiază şi un muncitor care fură? Dintre un elev care doarme la oră şi un muncitor care taie frunză la câini în timpul programului? Niciuna, toţi sunt oameni care nu au ce caută acolo unde sunt. Ideea e că sunt mulţi oameni rataţi în lume, indiferent de vârstă. E deranjant să fii aruncat în aceiaşi oală cu ei. ”Generaţia mea” nu a apucat să demonstreze mai nimic, abia s-a maturizat, istoria va judeca dacă realizează ceva memorabil sau nu.
Sunt de acord cu ideea principală: ”NU DA VINA PE ALTII PENTRU ESECUL TAU.”
B (puţin off topic)
Am luat bacu’ şi am terminat 12 ani de şcoală cu medii peste 9 şi cu mâna pe inimă spun ŞCOALA NU M-A ÎNVĂŢAT NIMIC! Tot ce ştiu am învăţat de la oameni şi din ceea ce am citit. Mi-a plăcut un om, am umblat cu el, mi-a plăcut cum scrie unu articole sau cărţi sau cum face artă, l-am citit, l-am urmărit. Ceea ce ştiu reflectă interesele mele.
Şcoala a fost un experiment de obedienţă şi conformitate. Da, sunt profesori buni pe care îi respect şi care m-au inspirat dar asta nu ţine de programa pe care o predau. Că băgându-mi în cap 12 ani istoria României şi literatura română nu devin decât un patriotard îndoctrinat. Da, e frumos ce au scris ai noştrii dar ar fi frumos să începem cu începutul, cu o istorie a artei. Atunci îţi dai seama că România nu e miezu din dodoaşcă şi nu am avut o contribuţie colosală. Avem şi noi meritele noastre şi româna e mai apropiată de suflet şi parcă sună mai bine că d’aia suntem subiectivi , dar trebuie să îţi deschizi orizontul. Şcoala nu face asta!
Şcoala a fost o bătaie de joc şi m-am simţit ca un cobai. Au schimbat structura anului şcolar, programa şi modul de examinare fără nicio noimă de atâtea ori. Am învăţat printre greve şi reforme. Am învăţat ce vrea statu’ de la tine: să fii prezent, să stai în banca ta, să ridici mâna, să spui poezia şi atât.
Am luat bacu’ pentru că am tocit în ultimele 2 săptămâni o grămadă de cuvinte, pentru că m-a ajutat memoria şi pentru că nu am vrut sa merg la risc. Ştiam cu mult înainte de bac ce e ăla roman, înţelegeam cum gândesc oamenii şi îmi plăcea istoria. Faptu’ că am luat bacu’ nu spune despre mine că sunt inteligent. Puteam sa repet o mie de ani ”1457-1504”, ”Enigma Otiliei este un roman realist balzacian” şi alte noţiuni abstracte dacă nu aveam la mine pricepător să pricep.
Faptul că unii au promovat un examen nu îi face inteligenţi iar faptul că alţii nu au luat un examen nu înseamnă neapărat că sunt proşti; poate că sunt, poate că nu dau doi bani pe sistem, poate amândouă, nu zic nu. Şi de ce ar da doi bani pe un sistem care nu dă doi bani pe ei, care nu promovează valori, pe care oamenii care ne conduc nu dau doi bani?
Întotdeauna vor fi mai puţini deştepţi decât proşti, mai mulţi leneşi decât harnici. Întotdeauna ăia mulţi vor ieşi în evidenţă. Dar nu bacul trage linie între aceste două categorii. Ştiu oameni care au terminat acelaşi liceu ”de prestigiu” ca şi mine şi sunt incapabili să arate Franţa pe hartă şi mai ştiu că şcoala vieţii mi-a predat-o pe la 14 ani un rapper cu 7 clase care inţelege lumea asta mai bine decât mulţi dintre profesorii mei, care câştigă mai bine decât ei şi e mai respectat.
”Generaţia mea” nu se deosebeşte prea mult de cele care au fost şi nici de cele care vor veni. Tu faci doar selecţie observaţională. Ştii bine că multe diplome sunt irelevante, Facebooku nu e de vină că elevii procrastinează, mcdonalds nu e de vină că oamenii sunt lacomi şi leneşi şi nu eşti mai breaz decât mine doar pentru că te-ai născut mai devreme.
Satan (partea 1)
– originile modeste ale celui mai mare antagonist din istorie-
Când dumnezeul biblic şi-a făcut apariţia, cele mai multe religii erau politeiste, amintind un consiliul sau o adunare de zei. Influenţată de acest lucru, religia abrahamică a păstrat elemente de politeism. De exemplu, în Geneză, (Geneza 01;26) ”Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră …'” Dumnezeul singular şi atotputernic nu era chiar singular, folosind ajutoare pentru a duce la îndeplinire sarcini. Satan va evolua treptat, din aceste ajutoare, dobândind independenţă şi o crescândă autoritate şi influenţă.
Un exemplu de ajutor este găsit în Exod sau Ieşirea (12;23), când Dumnezeu se foloseşte de un personaj numit pierzătorul pentru a aduce asupra Egiptului ultima plagă sau urgie. ”Căci are să treacă Domnul să lovească Egiptul; şi văzând sângele de pe pragul de sus şi de pe cei doi uşori, Domnul va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui pierzătorului să intre în casele voastre, ca să vă lovească. ” Cuvântul în ebraică pentru acesta este mashit. Aici, mashit este total subordonat lui Dumnezeu. De asemenea, în Samuel (24;17), Domnul îl pedepseşte pe David prin intermediul unui înger: ”Şi văzând David pe îngerul care lovea poporul…” îngerul e numit mal’ak sau mal’ak hammashit, îngerul care aduce urgia. Ca să înţelegem mai bine evoluţia acestui personaj de-a lungul evoluţiei creştinismului, vom împărţi Biblia în patru părţi sau perioade.
a) Vechiul Testament, perioada Primului Templu (înainte de 586 î. en.)
b) Perioada celui de-Al Doilea Templu ( între 530 şi 200 î. en)
c) Perioada dintre Vechiul şi Noul Testament
d) Şi perioada Noului Testament.
În perioada Primului Templu întâlnim cuvântul satan, cu literă mică, substantiv comun, alături de cuvântul mashit. Ambele înseamnă un instrument al piedicii sau pedepsei. Înţelesul cuvântului satan este minor, restrâns. Satan poate însemna un adversar pământean, de exemplu în Samuel (29;04) ”…Dă drumul omului acestuia (David – n.r.) … pentru ca să nu se facă în război vrăjmaşul nostru…” Sau, un alt exemplu, în Împăraţi/Regi (11;23-25): ” Apoi a mai ridicat Dumnezeu împotriva lui Solomon încă un vrăjmaş, pe Rezon, fiul lui Eliada…” ”El a duşmănit pe Israel în toate zilele lui Solomon şi, afară de răul ce-l pricinuia Hadad acestuia din urmă, Rezon totdeauna a adus vătămare lui Israel …”
Un alt înţeles al acestui cuvânt se găseşte în Psalmul 109* versetul 6 ”Pe vrăjmaşul meu pune-l supt stăpânirea unui om rău şi un pârâş să stea în dreapta lui.”
Prima referinţă la un satan non-uman apare in Numerii (22;32) când îngerul Domnului îi spune lui Balaam: ”Eu am ieşit să te împiedic, (să fiu un satan) deoarece calea ta nu este dreaptă înaintea mea” .
Aşadar, în perioada primului templu, satan înseamnă un instrument al piedicii sau pedepsei, un adversar sau acuzator, dar şi cineva numit de Dumnezeu.
În Perioada celui de-Al Doilea Templu, satan capătă un cu totul alt rol. În povestea lui Iov (1;6) este o entitate care îşi face apariţia în faţa Domnului la o adunare cerească: ”Dar într-o zi îngerii lui Dumnezeu s-au înfăţişat înaintea Domnului şi Satan a venit şi el printre ei.” Aici, Satan este nume propriu. În traducerea originală hassatan, substantiv articulat, satanul sau acuzatorul. El este cel care îl îndeamnă pe Dumnzeu să îl supună pe Iov tuturor încercărilor şi este singura ipostază din Biblie în care Satana ucide, cu permisiunea lui Dumnezeu, zece oameni, pe copiii lui Iov. Chiar dacă este subordonat Domnului, la fel ca Nimicitorul din Exod, el este văzut ca personaj negativ, pentru că intră într-o dispută cu acesta. El nu execută direct anumite ordine, ci îşi impune propriile dorinţe, de aceea este considerat responsabil pentru crimă.
Pentru a observa evoluţia personajului, recitim istoria numărătorii coordonate de David, prezentată în Samuel (scrisă în jurul anului 550 î. en., între perioada primului;i celui de-al doilea templu). Povestea este reluată 100 de ani mai târziu, în Cronici (21;1). Aici, Satana însuşi ordonă numărătoarea: ”Atunci s-a sculat Satana împotriva lui Israel şi a îndemnat pe David să facă numărătoarea Israeliţilor.” Pentru prima oară, Satan nu este subordonat, nu cere permisiunea, îşi exercită voinţa şi influenţa împotriva lui Dumnezeu. Explicaţia pentru această schimbare de perspectivă o găsim în cartea Naşterea lui Satan de T. J. Wray şi Gregory Mobley, la pag 67. : ,,autorul Cronicilor reflectă crescânda frustrarea existenţială a persoanelor monoteiste, care acceptă cu dificultate un Dumnezeu autor al binelui dar şi al răului, un Dumnezeu ambivalent.”
În perioada dintre Vechiul şi Noul Testament a înflorit literatura apocaliptică, termen desemnând multitudinea textelor care descriau sfârşitul lumii şi care nu au intrat în canonul bisericesc. Toate aceste texte se bazează pe viziuni ale sfârşitului, revelate de un înger autorilor. În Cartea Giubileelor, numită şi Mica Geneză ( text apocrif în care sunt povestite evenimentele de la creaţia lumii până la momentul în care Moise a primit legile) îl întâlnim pe Matema, un înger care pedepseşte în numele lui Dumnezeu şi prigoneşte pe cei răi. El îi cere lui Dumnezeu să îi permită să aibă demoni în subordine. În a doua carte a lui Enoch apare un înger rebel, pe nume Satanael, care a fost alungat din Rai şi se răzvrăteşte împotriva Cerului. În cele din urmă, într-o carte numită Viaţa lui Adam şi Eva, (Pseudepigrafa Vechiului Testament) Satan refuză să asculte pe oameni şi e alungat din Rai şi jură să îi hăituiască, amăgească şi ispitească veşnic. Această istorie a fost rescrisă şi integrată în Coran. Aceasta este perioada în care Şarpele din Geneză este asociat cu Satan. În Geneză (3;1) ”Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu.” sau (3; 14) ”blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului” şarpele apare ca un animal sălbatic şi este perceput aşa până la scrierea Noului Testament. Abia acum şarpele suferă metamorfozarea dintr-un animal sălbatic vorbitor, într-un înger căzut, prinţ al întunericului.
La scrierea Noului Testament, Satan îşi continuă evoluţia. Pe vremea redactării epistolelor lui Paul, Satana e menţionat de 7 ori, de fiecare dată fiind vrăjmaş al creştinilor. La apariţia evangheliilor, el este deja antagonistul lui Iisus Hristos. Atât Matei cât şi Luca spun că îl ispiteşte pe Isus. Matei (4; 8-9) ”Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor 9. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. ” Luca (4;5-6) ”Şi suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii 6. Şi I-a zis diavolul: Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; ” Vedem aici cum diavolul are în stăpânire împărăţiile din lumea fizică.
Dacă in VT entităţi demonice îşi fac rareori apariţia, în NT avem 568 de menţiuni ale lor. Cel mai bun exemplu de literatură apocaliptică este Apocalipsa înseşi. Aici, Satan este super rău-făcătorul. El apare sub formă de balaur, monstru şi şarpe. Toate încarnările lui precedente apar aici: mashit, satan, hammashit, Mastema, Satanael, chiar şi şarpele din Eden.
În perioada după alcătuirea Bibliei, Satan îşi continuă evoluţia. Avem în Evul Mediu o mulţime de reprezentări grafice ale sale. Are coarne, solzi, aripi şi picioare de ţap, începe să înglobeze toate trăsăturile respingătoare sau înspăimântătoare din regnul animal. În secolul XIV apare Infernul lui Dante Aligheri, iar câteva secole mai târziu apare cartea lui John Milton, Paradisul pierdut, care modelează în mod ireversibil felul în care lumea îl percepe pe Satan. Îmbinând creştinismul cu mitologia clasică, Milton ne prezintă îngerul renegat, conducator sadic al Iadului şi prinţ al întunericului. Această imagine a rămas aproape nealterată până azi.
Note: 1. Pentru citate am folosit Biblia Ortodoxă online pentru a fi mai uşor de verificat pentru oricine. Singura excepţie este psalmul 109, versetul 6. Atât în Biblia Ortodoxă online, cât şi în Psaltirea.org , versetul apare în psalmul 108, versetul 5 sub forma ” Pune peste dânsul pe cel păcătos şi diavolul să stea de-a dreapta lui.” Textul folosit de mine provine din Biblia Română.
2. pârâş = pârâși, s. m. (Pop.) Cel care pârăște; reclamant. adversar, dușman, inamic, potrivnic, vrăjmaș.
3. Samuel I şi II se găsesc sub numele de Cartea I si Cartea a II-a a Regilor.
I Regi şi II Regi (sau Împăraţi) se găsesc sub numele de Cartea a III-a şi IV-a a regilor.
I şi II Cronici se găsesc sub numele de I şi II Paralipomena.
Educaţia şi modelul parental biblic.
Introducere:
Pedeapsa are rolul de a corecta un comportament dăunător şi în acest sens este un lucru bun. Corecţia se poate face în două feluri:
a) înţelegi ce a determinat o persoană să acţioneze în felul ăsta şi înlături personal cauza (dacă depinde de tine) sau faci persoana aceea să conştientizeze răul făcut şi să se controleze.
b) faci persoana în cauză să asocieze acţiunea respectivă cu o stare de durere/ discomfort în speranţa că teama o va împiedica să recidiveze.
A doua metodă nu este bună deoarece, în loc să determini individul să nu mai acţioneze în acelaşi mod, îl determini să trişeze, să caute metode de a nu fi prins şi tras la răspundere sau metode de a scăpa de pedeapsă dacă e prins.
Pedeapsa este mult mai complexă şi faptul că mulţi nu înţeleg acest mecanism duce la mutilarea unor caractere, face copiii să plece în viaţă cu un handicap psihic. Modelul parental românesc cel mai frecvent e Dumnezeul biblic, iar mottoul este: bătaia e ruptă din Rai. Ei nu conştientizează că în Biblie pedeapsa nu avea rolul de a corecta un comportament (asta pentru că ortodocşii, dragii de ei, nu îşi citesc Biblia). Ea avea doar rolul de a îi satisface dorinţa de cruzime a personajului principal. Dumnezeul biblic nu e mai înţelept decât oamenii din jurul lui, nu e nici pe departe mai bun, e doar un personaj cu probleme de comportament dar cu mai mulţi muşchi. Autoritatea lui nu vine din înţelepciune ci din forţă şi brutalitate.
Un bun părinte ar sta de vorbă cu copiii lui, explicându-le ce e bine şi ce e rău. În schimb, dumnezeul biblic, încă din geneză, din primele pagini, îşi bate joc de psihicul influenţabil al creaţiilor sale, folosind psihologia inversă pentru a-i atrage într-o capcană de proporţii.
Dumnezeul biblic este un personaj fictiv dezgustător iar faptul că milioane de oameni îl consideră reper moral e tragic. Nu numai că este un foarte prost psiholog, care nu îşi înţelege propria creaţie, fiind astfel incapabil să o controleze, dar sadismul acestui personaj meschin provoacă repulsie.
Acest personaj reflectă felul în care vedeau lumea nişte oameni cu o gândire primitivă. Oameni care credeau ca universul se supără pe tine dacă nu mănânci ce trebuie şi nu îi respecţi preferinţele vestimentare, dar poate fi îmbunat dacă sacrifici un animal.
Dumnezeu era răspunsul la toate întrebările unor oameni primitivi şi speriaţi de necunoscut. Faptul că aveau impresia că pot îmbuna un univers nepăsător şi crud le oferea o doză de echilibru psihic. Pentru sănătatea lor mintală îşi doreau să creadă că totul are un motiv şi dacă cineva suferă acest lucru e din cauză că a supărat universul. Dar cum să explice faptul că până şi nou-născuţii sufereau? Simplu! Sufereau pentru păcatele părinţilor. Pentru ei era mai bine să creadă într-un dumnezeu răzbunător decât în niciunul.
Aşa au înţeles oamenii primitivi ideea de pedeapsă.
Din păcate aşa se poartă şi părinţii din ziua de azi din România, ca nişte primitivi: ”Fă ce zic eu sau te bat! Şi pe viitor, fă ce zice cartea asta cu care te-am îndoctrinat sau te bate dumnezeu!” ‘Nu există comunicare şi înţelegere, doar frică. Frica de părinţi, frica de dumnezeu. Suntem o societate traumatizată şi singurul lucru pe care l-am învăţat este să lovim. Nu ştim să ne facem copiii curioşi, le suprimăm curiozitatea, nu îi învăţăm să cerceteze, să înţeleagă, să ia o decizie pe baza unor motive solide şi să îşi poată susţine aceea decizie. Singurul argument pe care îl ştim este acela al autorităţii. Exact ca nişte maimuţici, copiem exemplul parental al unui personaj imaginar şi malvolent sau pe cel văzut în familie.
Într-o societate decentă educaţia începe din familie, încurajând curiozitatea copilului, şi se continuă în şcoală. Noi, ca societate, trebuie să ne recunoaştem handicapul şi să-l corectăm înainte să avem pretenţia unui sistem de educaţie. Panicaţi de ideea că suntem cu un mileniu în urma ţărilor civilizate am preluat forme fără fond şi am încercat să facem educaţie fără să ştim ce e aia. Toceala nu se transformă în cultură generală peste noapte şi 12 ani într-un sistem corupt care jonglează cu pretenţiile nu transformă un copil într-un cetăţean.
Vom avea cetăţeni responsabili când oamenii nu vor mai crede că îşi pot transfera păcatele unui ţap ispăşitor sau unui Iisus sinucigaş, când vom înţelege ce înseamnă responsabilitatea şi empatia, când nu vom mai da vina pe diavol, nu vom mai crede în superstiţii şi ne vom învăţa copiii să facă bine din convingere nu din constrângere sau lăcomie.
Sursele mele de inspiraţie au fost Freija şi Lucian Vâlsan, care a scris o serie de articole interesante despre educaţia românească pe care le recomand:
Educaţia parentală în România, Educaţia Parentală: eu te-am făcut eu te omor şi Educaţia românească; veşnica pomenire.
Da, este ACEA perioadă a anului.
Acea perioadă a anului în care unii mărşăluiesc pentru diversitate iar alţii pentru totalitarism. În care unii mărşăluiesc pentru viaţă iar alţii pentru dreptul de a călca în picioare după bunul plac tot ce nu le convine.
Pentru mine, adevăratul marş al normalităţii este cel al diversităţii pentru că lumea în care trăim presupune diversitate.
La baza societăţii, la baza omenirii stă colaborarea şi comunicarea. Marile progrese tehnologice au fost făcute tocmai din această nevoie de comunicare. Nevoia de a uni comunităţi care altfel ar trăi în lumi diferite.
Gayi * mărşăluiesc pentru a-şi afirma existenţa: ” Suntem aici, printre heterosexuali, existăm, suntem oameni ca şi voi cu familii, cu prieteni, cu slujbe, cu responsabilităţi şi idealuri. Dar ceva mai lipsiţi de drepturi decât voi. Nu avem 3 ochi şi 4 picioare.”
E mai uşor să urăşti o idee abstractă, o comunitate despre care nu ştii mai nimic dar despre care poţi specula ce vrei, decât să o urăşti pe Andreea sau să-l urăşti pe Mihai. Pentru că ei au identităţi, calităţi, viaţă. Comunitatea iese în stradă pentru a arăta că speculaţiile despre ea sunt nefondate. Că e formată din oameni civilizaţi care mărşăluiesc paşnic.
Oameni care, în afară de intoleranţa celorlalţi izvorâtă din ignoranţă şi sălbăticie, nu au nicio problemă. Problema sunteţi voi, dragi români verzi. Ura şi intoleranţa din voi care vă mistuie. Pentru că şi dacă îi omorâţi şi dacă îi închideţi în spitale de nebuni sau în închisori şi dacă îi huiduiţi, aceşti oameni nu vor înceta să existe. Homosexualitatea există în tot regnul animal şi în toate societăţile umane.
În viaţa de zi cu zi trăim şi interacţionăm cu gay, cu oameni graşi sau slabi, cu oameni înalţi sau scunzi, cu catolici, cu evrei, cu musulmani, cu atei, cu stelişti, cu manelişti, cu unguri, cu ţigani, cu negri, cu tot soiul de oameni. Atâta timp cât ceea ce este acel om nu îl împiedică să fie un bun prieten, un bun angajat sau un bun cetăţean, ceea ce este el e irelevant. Sau ar trebui să fie.
Oamenii ăştia, care au aceleaşi indatoriri ca şi voi, sunt privaţi de aceleaşi drepturi. Se face o companie pro tv despre copii fără părinţi, aveţi idee câti dintre ei vor să devină părinţi? Părinţi cu siguranţă mult mai responsabili decât cei din judeţele sărace ale ţării unde analfabetismul este în floare. Dar ei nu pot să adopte.
De ce ? Din ignoranţă. NU, pedofilia şi zoofilia nu sunt acelaşi lucru cu sexul consimţit între persoane adulte cu discenământ. Homosexualitatea nu se învaţă şi nu e o boală, deci nu se tratează nici cu medicamente, nici cu bătaie.
Dar ura se invaţă. Ura sădită în mintea copiilor şi întreţinută constant de o societate sălbatică.
Avem nevoie de educaţie.
Suntem o societate speriată, închistată, care ţine la nişte pseudovalori, care ţine cu dinţii de o identitate falsă şi se teme de orice intervenţie. Ne putem compara cu un câine care se înneacă şi în disperarea lui îşi muşcă salvatorii.
Privim ţările dezvoltate cu invidie şi ne gândim că am vrea şi noi ce au alţii, fără să facem efortul de a ne educa în acest sens. Le vrem banii europenilor, nu şi valorile.
Câţi politicieni români vor mărşălui astăzi alături de o minoritate discriminată ?
Anul trecut ambasadele a 11 ţări au susţinut evenimentul, în schimb un singur politician român a fost prezent la eveniment, Remus Cernea.
* pentru mine cuvântul gay denumeşte toată comunitatea lgbtq, lesbiene, homosexuali, bisexuali, transgenderi, queer.
L’espirit de l’escalier (românisme)
L’espirit de escalier se numeşte atunci când o replică sau o idée potrivită îţi vine în minte mult prea târziu, după ce o dispută s-a încheiat.
Subiectul înfiorător de idiot referitor la dublarea filmelor în română e fumat, dar românismul acut, ca boală infecţioasă gravă şi contagioasă va fi de actualitate cât timp va exista limbă română.
Ideea dublării filmelor în română e simliară cu predarea exclusiv a literaturii române în defavoarea celei europene, că doar noi suntem lindicu dă pă pizdă, şi predarea religiei ortodox-totalitare în locul unei istorii a religiilor.
Cum România e ţara tuturor posibilităţilor şi în ultimii ani au fost mai multe reforme decât ani de curs obligatorii în învăţământ, am şi eu o propunere, pentru aducerea pe calea ce dreaptă a acestui popor rătăcit.
Domnule politician genial, salvator al suavei limbi vorbită de acest popor minunat, leagăn milenar al civilizaţiei europene, am o umilă propunere care ar putea completa proiectul de lege zămislit de minunata dumneavostră inteligenţă creatoare. (am veleităţi păunesciene, nu? ) Am asistat, cu adâncă şi nemăsurată tristeţe, la mutilarea şi masacrarea limbii române prin folosirea ei alternativ cu barbara limbă engleză de către tinerii nesăbuiţi ai generaţiei mele. Pentru a eradica această problemă de la rădăcină, propun să nu se mai învete în şcoli limba engleză şi nicidecum limba germană, una mai sălbatică decât alta, ci numai limba franceză/italiană/spaniolă la alegere şi limba latină, limbi apărute ca urmare a demersului civilizator pe care poporul nostru l-a facut în acele regiuni sălbatice din vestul Europei acum mai bine de două milenii.
După cum se ştie, acum 2000 de ani, pe aceste meleaguri, numite atunci Dacia, după numele celor mai populare care, locuiau români. Şi românii, văzând în ce conditii mizere trăia restul lumii, au decis să pornească în lume şi să răspândească vastele lor cunoştinţe militare, arhitectonice, astronomice, culinare, şi agrare în tot universul. Aşa s-au ridicat templele maiaşe şi piramidele egiptene, aşa au luat naştere vikingii şi chinezii şi toate marile popoare de care auzim azi. Dar influenţa lor făcându-se simţită mai ales în vecinatate, la popoarele europene, locuitorii acestor teritorii au preluat limba română vulgară şi, în timp, adăugând influenţe barbare la aceasta, şi-au creat propriile lor limbi naţionale, în regiuni în care oamenii care trăiau în grote nici nu ştiau ce este limbajul.
Propun aşadar, să se înveţe la ore cum, acest popor ales de Dumnezeu, a creat limbajul şi scrisul, a inventat roata şi focul, a perfecţionat arhitectura şi artele, inclusiv cele de război. Cum ilustrele noastre personalităţi au inspirat literatura europeană; Shakespeare l-a idolatrizat pe Eminescu, Moliere pe Caragiale, Baudelaire pe Arghezi ş.a.m.d.. Cum am adus ilumismul într-o epocă a somnului raţiunii, a superstiţiilor şi obscurantismului.
Cum i-am învăţat pe greci filozofie, cum am creat democraţia şi am facut marile descoperiri geografice şi medicale. Stop injosirii acestui popor măreţ! Să ne ridicăm din negura istoriei de unde ne-am culcat pe laurii gloriei şi să ripostăm!
Bonus: o veche ciornă despre nume româneşti pentru românii verzi.
Se trezesc românii verzi că se simt ofensaţi din orice. Şi, vai, cum le este ameninţată lor identitatea naţională de tinerii ăştia inconştienţi. Se trezise unu lângă mine în autobuz deunăzi că ar da el o lege să nu mai pună lumea aşa orice nume unui nou-născut. Iniţial am crezut că e măcar o fărâmă de logică în spatele ideii, că o fi văzut şi el reportaju ăla la tv cu nou născuţi numiţi Cichicean şi te miri ce alte nume.
Din partea mea, pune-i copilului ce nume vrei, vezi tu ce păţeşti la bătrâneţe. Dar nici măcar nu era vorba despre asta. Românu verde se ofticase că îi pusese cineva numele copilului Patric, şi dacă în Cucuieţii din deal el n-a auzit numele ăsta, normal că nu e nume românesc.
Ce nu ştie românu verde e că cele mai populare nume de ţărani: Ion, Gheorghe, Vasile şi Dumitru nu sunt nici pe departe nume românesti.
Ion (Yochanan) e nume împrumutat de la evrei şi înseamnă Yehova e milostiv sau ceva de genu. În aceiaşi categorie intră Matei care inseamnă dar de la Dumnezeu, Daniel (Dumnezeu a judecat) Mihai (nimeni nu e ca Dumnezeu), Ilie, Gabriel, Achim, Avram, Emanuel, Oana, Mirela, Ana.
Gheorghe e nume grecesc, înseamnă ţăran. Vasile, nume grecesc, înseamnă rege (Basileios). Dumitru, nume grecesc. Grigore, nume grecesc, Petre, grecesc. Nicolae, grecesc. Andrei. Lista poate continua cu Tudor sau Teodor, Ştefan, Alexandru, Cosmin, Haralamb, Cătălina, Corina şi Elena.
Dar avem şi nume de origine slavă (precum Vlad, Bogdan), aramaică (precum Toma), germanică (Adelina) şiiiii cireaşa de pe tort,
numele latine: Octavian, Adrian, Traian, Cornel, Marcu, Victor, Ovidiu, Liviu, Aurelian, Patric, Constantin, Valentin, Silviu, Cristian, Marius, Flavius, Claudiu, Cezar, Anghel, Paul sau Pavel, Anton, Carmen, Cecilia, Iulia, Laura,
Credeţi ca numele cele mai comune folosite în România sunt toate inventate de poporul român după etnogeneza daco-romană? Ce aţi zice de numai câteva procente?
ps: in afară de Patric mai sunt îngroşate încă trei nume, oare de ce ?
Dacă am greşit rog experţii în domeniu să mă corecteze. (şi prin experţi mă refer la lingvişti şi istorici)
Sharia Law
Există acest clip. Există oamenii care nu ştiu engleză.
Traducerile mot-a-mot sunt naşpa.
Sharia
E îngropată pân la piept;
Aşa cere Allah cel drept.
Cu pietre-n mâini se strâng în cerc,
Încă puţin şi toţi încep
S-arunce pietre şi insulte
În numele unei legi absurde
Ce-o face astăzi vinovată
De crima de-a fi violată.
O mărturie ignorată,
Căci nu e om, e doar o fată.
Şi stă trei sferturi îngropată
Înconjurată de o gloată
Crudă, de sânge însetată.
Viaţa nu are nicio valoare
Pentru cei ce urmează să o omoare;
Dreptatea lui Allah e necruţătoare,
Legile lui sunt extrem de clare
Şi cer o moarte oarecare,
Prin foc sau prin spânzurătoare,
Celor de altă orientare.
Nu-i loc şi pentru ei sub soare
Cer sânge de la cartofori
Şi de la simpli băutori
Iară pe cele deflorate
Considerate desfrânate
Chiar dacă au fost violate
Allah le cere lapidate.
Lacrimile ei curg nevăzute,
Vocile moderaţilor astăzi sunt mute;
Nimeni nu ştie, nimeni nu aude.
Adevărul e îngropat sub un munte de minciuni crezute,
Vocea ei stinsă, pietrele sunt multe…
Apostaţi, vorbiţi în numele sângelui inocenţilor ce strigă
Împotriva celor ce la crime instigă!
Ripostaţi! Sau vă e frică?
Moderaţii de ce au gura mică?
Vestul doarme şi în urma sa
Ameninţarea se ridică iar şi creşte,
O altă religie a urii deschide gura ca un peşte
Gata să-l reîngroape în noapte;
Doar somnul raţiunii şi nepăsarea sunt păcate.
Şi ea stă cu mâinile îngropate
Chipul frumos, neputincios în faţa pietrei aruncate.
Sânge şi lacrimi sunt vărsate
Pentru privirile însetate
Ale barbarilor crezuţi fără păcate.
Sângele-i apă, căci a avut un frate…
Acum stă la rând s-o omoare,
Să-şi răzbune preţioasa onoare.
Femeile sunt simple vite, Allah, în schimb, e mare!
Lacrimile ei s-au uscat neştiute,
Lumea e gata să plece, să uite,
Pietrele-i îngroapă buzele virgine
Şi tragedia ce a murit cu sine.
Habotnicii cred că au făcut un bine
Şi se întorc la fabricat bombe şi mine,
La îndocrinat minţi tinere, fragile
În arta de-ai reduce la tăcere pe alţii,
Dar ai grijă cui spui, se trezesc moderaţii.
Credinţa şi religia
Există pe youtube o serie de interviuri luate oamenilor de la sat pe teme religioase.
Adam şi Eva, Cine a scris Biblia, Diferenţa dintre Paşte şi Crăciun (1) şi (2)
Putem observa în aceste clipuri că sunt oameni care au nişte noţiuni elementare legate de ortodoxie, iar alţii care habar nu au cine au fost Adam şi Eva, cine a scris Biblia ş.a.m.d. Cu toate acestea, în ciuda faptului că oamenii nu cunosc dogma ortodoxă, sunt ritualuri care se respectă cu sfinţenie. Toţi cei care au rude la ţară ştiu că pomana este o obligaţie morală a familiei faţă de cel decedat. Asta este consecinţa directă a faptului că religia creştină a înglobat o serie de ritualuri păgâne, ritualuri care sunt respectate în continuare mai mult decât dogma.
De ce ?
Pentru ca ritualurile păgâne răspund unor nevoi umane. Oamenii nu înţeleg mare lucru, nu sunt atenţi, dar se duc la biserică. De ce? Din nevoia de socializare şi din nevoia să marcheze anumite momente din viaţa lor.
Botezul, nunta şi înmormântarea sunt ritualuri de trecere şi de introducere. La botez nou-născutul este prezentat comunităţii pentru a fi cunoscut şi acceptat de aceasta.
Nunta introduce o nouă familie în viaţa satului, din acel moment cei doi sunt consideraţi oameni maturi şi responsabili.
Ritualurile din jurul morţii sunt făcute pentru a-l ajuta pe decedat să treacă în lumea cealaltă şi să se acomodeze acolo. Celui pe moarte i se aprind lumânări pentru ca sufletul lui să fie călăuzit de o lumină către locul potrivit. Mortului îi se pun bani în buzunar (cel puţin în regiunea asta) pentru a plăti vama, pentru a intra în lumea celor drepţi. Apoi se dă de pomana în memoria celui decedat pentru ca acesta să primească pe lumea cealaltă cele necesare traiului.
Ritualurile din timpul anului.
Acestea sunt strâns legate de recoltă şi de soare. Crăciunul sărbătoreşte solistiţiul de iarnă. Momentul în care soarele începe să îşi recapete din putere. Paştele semnifică învierea propriu-zisă a soarelui, revenirea la viaţă a naturii, biruinţa luminii.
Majoritatea ritualurilor sunt menite să înlăture anxietatea în faţa unor evenimente care nu pot fi evitate. Biserica şi preotul sunt doar nişte instrumente prin care oamenii de rând îşi satisfac anumite nevoi spirituale înnăscute. Aşa cum, la rândul lor, oamenii sunt văzuţi de cei de la conducere ca nişte instrumente, nişte pioni.
Nu neg faptul că există mulţi preoţii care au simţit o cheamare, care se dedică meseriei lor şi ştiu în ce constă dogma. Dar cu cât rangul unei feţe bisericeşti este mai înalt, cu atât aceasta este mai coruptă. Cei care conduc instituţia în cauză nu sunt în contact cu enoriaşii, cum sunt preoţii de la sate şi nu doresc educarea populaţiei. Cei care aleargă după faimă şi funcţii nu mai au nicio legătură cu cele sfinte. Adevăraţii preoţi cred în Dumnezeul lor şi doresc să îl slujească şi rămân să îi propăvăduiască cuvântul între oameni. Problema este că aceştia vin la slujbă, văd biserica plină, cred că oamenii ascultă şi consideră că au făcut ceea ce trebuia. Iar enoriaşii se duc la slujbă şi cred că şi-au făcut datoria. În realitate nu există o comunicare reală între cele două părţi şi asta se vede. Şi aşa suntem noi creştini de două mii de ani. De la Decebal şi Traian poporul nostru s-a născut creştin. Şi noi pentru credinţa strămoşească am biruit impotriva turcilor.
Să fim serioşi! Suntem în anul 2011, în mileniul trei şi ăsta e nivelul de cultură a celor de prin satele patriei. Şi sunt oameni care au făcut 4 sau 7 clase. Sunt oameni care au învăţat să citească şi puteau să-şi consulte biblia, chiar dacă nu li s-a predat religia la şcoală. Dar ia să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne gândim la cei de acum 200 de ani, care nu treceau prin şcoală şi care ascultau slujba în latină sau slavonă.
Ţinem la nişte concepte care nu au bazele în realitate şi apoi ne mândrim cu identitatea noastră naţională.
Răspuns către troll
Adi, referitor la postarea mea: Ateismul îmi oferă libertate.
Ateismul îmi ofera satifacţia
Ateismul nu îmi oferă nimic. -> Oboseala de a scrie noaptea 
Ştiu că Adi este un troll care nu merită atenţie, dar ideile prezentate în articolul meu par contradictorii. Pentru cine nu înţelege:
Ateismul în sine nu îmi oferă nimic. În schimb, odată ce am fost îndoctrinat, ateismul îmi oferă libertate. În comparaţie cu ceilalţi credincioşi şi chiar în comparaţie cu mine-credinciosul, ateismul îmi oferă satisfacţia de a fi bun prin natura mea, nu pentru că mă tem de ceva, sau aştept ceva în schimb.
Ateismul în sine nu îmi oferă nimic pentru că eu nu am aşteptări de la el. Nu sper să ajung într-un univers alternativ după moarte devenind ateu, sau să câşting la loto sau să ştiu la examen sau să mă vindec doar pentru că am devenit ateu.
Ateismul nu îmi cere nimic. Nu are o carte sfântă şi nimeni nu poate pretinde să fac un lucru în numele ateismului, pentru că aşa scrie acolo. Dacă fac un lucru bun în mod conştient îl fac din umanitate, iar dacă greşesc, probabil fac asta din prostie.
Ateismul este precum cheia unei temniţe. Pentru un om liber nu are nicio valoare, pentru un captiv înseamnă enorm. Ei trăiesc pe aceiaşi planetă, dar posibilităţile lor de a cunoaşte lumea diferă.
Asta nu înseamnă că ateismul îmi oferă altceva în afară de libertatea în faţa religiei. El nu spune nimic despre mine în afară de faptul că nu sunt convins de religie, aşa cum nici gusturile mele muzicale nu spun nimic despre valoarea mea ca om. Ele pot reflecta o afinitate pentru un gen, o anumită educaţie, o vastă cultură, sau dimpotrivă, dar asta nu mă face un bun elev, un bun muncitor, un bun lider, sau un bun muzician.
Să nu uităm că fiecare răspuns ridică o nouă întrebare. Că lumea este o uriaşă matrioska. Eliberarea dintr-o temniţă nu înseamnă dobândirea libertăţii absolute. A şti ceva într-un domeniu, de multe ori nu înseamnă mare lucru în alt domeniu. Pentru a progresa nu putem decât să punem întrebări. Iar pentru a întreba trebuie să recunoşti că nu ştii. Odată ce ai conştientizat ignoranţa în care ai zăcut până atunci, din moment ce ştii că nu ştii nimic, aşa cum ar spune Socrate, poţi afla mai multe.
Ateismul a fost doar cheia care m-a făcut să realizez că sunt captiv în întuneric. Dar numai eu pot decide dacă vreau să merg mai departe, dacă vreau să îi eliberez şi pe alţii. Curiozitatea, capacitatea de a depune efort, dorinţa de a împărtăşi cu alţii, sunt ale mele.
Ateismul nu mi-a oferit nimic în plus, dar mi-a redat demnitatea. Nu mai îngenunchez în faţa unor simboluri, nu cerşesc iertare pentru păcate pe care nu le-am săvârşit eu, nu mai sunt recunoscător din frică. Pentru ceea ce am şi felul în care sunt îi mulţumesc mamei mele, pentru ceea ce primesc mulţumesc celor ce îmi oferă, pentru greşelile mele îmi cer iertare celor cărora le gresesc, iar meritele pentru realizările mele îmi revin. Ştiu, acum, că nu există un răspuns universal pentru toate problemele, dat de o autoritate supremă şi incontestabilă, de fiecare dată trebuie luate în calcul circumstanţele.
Ateismul nu mi-a dat ochi, dar mi i-a deschis.
Copii vindecaţi de orbire răspund unei vechi dileme filozofice
În 1688 Willian Molyneux i-a adresat filozofului englez John Locke o scrisoare în care îl întreba: Ar putea o persoană care nu a văzut niciodată, odată vindecată de orbire, să recunoască vizual un obiect pe care până atunci l-a cunoscut doar prin atingere? Răspunsul are implicaţii importante atât pentru filozofi cât şi pentru medici. Recent, cercetătorii care lucrează pentru o fundaţie de caritabilă ce operează copiii orbi pentru a le reda vederea spun că au găsit răspunsul la întrebarea lui Molyneux. Răspunsul e nu, dar nu e totul atât de simplu.
Molyneux a pus această întrebare în toiul unei dispute filozofice în privinţa felului în care înţelegem lumea din jurul nostru. Un răspuns afirmativ ar susţine ideea că posedăm nativ (aşadar, probabil oferite de divinitate) anumite concepte, care sunt independente de simţurile noastre. De exemplu, putem şti ce este o sferă, chiar dacă nu am văzut sau simţit una niciodată. Un răspuns negativ ar sugera că, orice concept este în mod obligatoriu precedat de experienţa senzorială. Astfel, o persoană oarbă ar cunoaşte o sferă numai tactil, lucru nefolositor când trebuie să recunoască vizual una.
Pentru cercetătorii din zilele noastre, întrebarea pune problema felului în care creierul foloseşte informaţia primită de la diferite organe de simţ, atribuind caracteristici variate unui singur obiect, spune Richard Held, neurolog emerit la MIT (Massachusetts Institute of Technology). În căutarea misteriosului răspuns, Held a făcut echipă cu Pawan Sinha, care, în 2003 a fondat în India o organizaţie care ajută copiii orbi. Numit Proiectul Prakash, după cuvântul Sanscrit pentru lumină, grupul colaborează cu chirurgi indieni care operează copii ce suferă de cataractă sau alte boli similare, pentru a le reda vederea.
Held, Sinha şi colegii lor au răspuns întrebării lui Molyneux cu ajutorul a cinci copii cu vârste între 8 şi 17 ani. Cercetătorii au construit 20 de perechi de forme simple din jucării şi au testat copiii la 48 de ore după operaţie. Copiii nu au mai întâlnit aceste forme neobişnuite înainte. Într-un experiment, un copil primea o formă pe care o pipăia, apoi alte două forme dintre care trebuia să aleagă pe cea care semâna mai mult cu prima. Toţi cei cinci copii au ales forma corectă în 90% dintre cazuri. În al doilea experiment, copiii puteau privi, fără să atingă. Şi aici s-au descurcat. În cel de al treilea, însă, procentul de reuşite a scăzut dramatic. După ce au fost lăsaţi doar să atingă prima formă şi apoi să le vadă pe celelalte, copiii s-au descurcat la fel de bine cum ar fi făcut-o dacă ar fi ghicit.
Rezultatele sugerează un răspuns negativ. Din păcate, copiii s-au întors la familiile lor, ceea ce împiedică echipa să facă şi alte experimente. Cu toate aceste, când cercetătorii au testat doi băieţi la câteva zile după primul experiment, folosind un set nou de forme, în peste 80% din cazuri, copiii s-au descurcat excelent la toate probele. Acest lucru înseamnă că răspunsul nu e pur şi simplu ”nu” , ci ” iniţial nu, pe parcurs da ”.
Cu toate că au crescut cunoscând lumea prin atingere, au avut nevoie de foarte puţin timp ca să înveţe să asocieze cele două simţuri. Având în vedere timpul scurt în care s-au produs aceste schimbări, poate fi explicat totul prin formarea masivă de noi legături în creier? Alvaro Pascual-Leone, a neurolog la Harvard Medical School din Boston e de părere că nu.
Sursa: News Science Mag
Via: Richard Dawkins
loc pentru nume 